Nu mă pot desprinde de cărţile pe care le-am adunat, una câte una, de-a lungul anilor. M-am obişnuit să le am alături şi, ori de câte ori am nevoie de o informaţie, să apelez la ele.
Între mine şi ele s-a creat o relaţie de amiciţie, aş putea spune, neobişnuită din care fiecare parte încearcă să-şi tragă foloasele, eu aflu lucruri noi şi moduri noi de gândire, iar ele beneficiază de un loc călduţ, lipsit de praf şi carii, de atenţia şi toată dragostea mea.
Afecţiunea pe care o simt pentru cărţile mele se datorează în primul rând unui vis din copilărie când, neavând posibilitatea să citesc cărţile pe care mi le-aş fi dorit, mă mulţumeam cu cele primite ca premii de la şcoală sau cărţile împrumutate.
Pe la vârsta de 12 ani mă visam înconjurat de cărţi, de munţi întregi de cărţi, aşezate pe rafturi înalte până la cer, în funcţie de subiectul pe care-l abordau şi de anii în care erau scrise sau tipărite.
Când am primit primul salariu nu mi-am cumpărat pâine şi sare, cum este tradiţia prin părţile locului, ci mi-am cumpărat o carte: Dicţionar filozofic de Voltaire, o carte pe care am citit-o şi recitit-o cu mare drag de câteva ori.
În fiecare lună am încercat să-mi cumpăr cel puţin o carte, ajunsesem la un moment dat să nu mai fac faţă cu cititul.
Atunci când îmi aleg o carte de puţine ori mă duc cu un nume în minte la librărie sau anticariat, îmi place să mă aleagă cartea pe mine, nu eu pe ea. Primul lucru ce mă atrage la o carte este titlul şi autorul, dacă acestea mi-au atras atenţia încep s-o răsfoiesc, să citesc câteva paragrafe şi dacă mă atrage merg cu ea acasă.
Datorită afecţiunii ieşite din comun pe care o port cărţilor îmi vine greu să mă despart de ele, nu prea le dau cu împrumut, iar atunci când o fac devin un pisălog şi îl stresez pe cel căruia i-am împrumutat cartea până ce mi-o înapoiază.
Acestea sunt trăirile mele alături de cărţi, vibrez de nerăbdare să le am în mâini, să le răsfoiesc şi să le devorez cu ochii minţii.