Primul semestru din cel de-al doilea an de facultate stă să se încheie, sesiunea de iarnă bate cu putere la uşă, iar timpul, care anul trecut îmi era de ajuns, anul acesta mă sufocă precum o iederă.
Spre deosebire de primul an de facultate, anul acesta nu am mai fost studentul silitor care nu avea nici o absenţă, care cunoştea toţi profesorii şi era întdeauna dornic să descopere lucruri noi.
Nici cursurile nu mi s-au mai părut la fel de interesante, unele dintre ele reiau aceleaşi discuţii, altele sunt puse într-o lumină nefavorabilă de către cei care ar trebui să le facă atrăgătoare pentru ochii studenţilor.
Un singur curs s-a ridicat deasupra tuturor şi anume cel de drept care, datorită modului captivant de predare al profesorului, a reuşit să-mi ţină treze, pe întreaga perioadă a semestrului, atenţia şi curiozitatea.
Pe lângă mulţimea de termeni juridici care mi-a rămas întipărită în minte, o vorbă înţeleaptă spusă în ultimul curs de drept de către profesor continuă să mă urmărească şi cred că va continua s-o facă ceva vreme.
Nu are rost să alergăm prin viaţă pentru a atinge culmile existenţei noastre pe pământ, căci, odată ajunşi în vârf, vom descoperi că nu ne aşteaptă nimic spectaculos, nici o comoară, nici un destin special şi, după un astfel de urcuş, nu va urma decât drumul şi mai lung de coborâre
Aşa că, pentru a evita o astfel de dezamăgire, ar trebui s-o luăm mai uşor, să nu ne mai grăbim pentru a ajunge cât mai sus şi să ne bucurăm de fiecare zi, de fiecare clipă petrecută în compania celor pe care-i iubim şi să învăţăm că adevărata minune este însăşi viaţa noastră luată în totalitatea ei.
E minunat să mai ai şi astfel de profesori care sunt dispuşi ca, pe lângă materia pe care o predau, să-şi împărtăşească cu studenţii lecţiile lor de viaţă.