Aveam de gând să scriu un articol despre cât de mult am ajuns să urăsc anotimpul alb, dar astăzi, în ajun de Crăciun, m-am răzgândit.
Nu ştiu ce m-a determinat să-mi înfrânez pornirea şi să schimb macazul, poate gândul că după-amiază voi pleca la ţară, că de Crăciun ne vom reuni ca altă dată în jurul mesei îmbelşugate sau, după ce s-au luptat cu încrâncenare timp de câteva ore pe umerii mei, îngerul bun, ajutat fiind de confraţii lui, a reuşit să iasă învingător şi să-l alunge pe drăcuşorul de pe umărul stâng în abisurile infernului.
Multe s-au schimbat de-a lungul anilor când vine vorba de Crăciun, dacă prin ’91-’95 Crăciunul însemna, pentru mine cel puţin, o tabletă de ciocolată, un brad artificial împodobit şi mersul cu colindatul, acum totul mi se pare o mare abrambureală.
Regele comerţului a reuşit să răpească spiritul sărbătorilor şi să-l închidă într-un cozonac de pe raft, căci altfel nu-mi pot imagina cum, acum în ceasul al doisprezecelea, când cu toţii ne dorim linişte, iubire şi relaxare, în loc să ne bucurăm de zilele libere, preferăm să ne pierdem timpul la cozi interminabile prin supermarketuri.
Cine-şi mai aduce aminte de cel mai frumos Crăciun din viaţa lui?
Al meu a fost de mult, că-mi pare acum, când revăd acele imagini ale copilăriei, ca rupt din basmele lui Hansel şi Gretel. Aveam în jur de 7 ani şi, fără să bănuim complotul care ni se punea la cale de către mama şi tata, împreună cu frăţiorul meu, ne-am pregătit temeinic pentru prima noastră întâlnire cu Moş Crăciun în carne şi oase.
Până atunci Moşul îşi făcea apariţia după ce adormeam, lăsa cadourile sub brad şi până dimineaţa, când ne trezeam, se făcea nevăzut.
În iarna aceea a nins abundent, casele, copacii, tot satul dormeau amorţite sub pătura albă de zăpadă, noi, copiii moşului, ne-am apucat să împodobim bradul artificial pe care l-am avut de când m-am născut până când am venit la Brăila pentru a merge la liceu.
Fără să băgăm de seamă, căci eram atât de concentraţi la aşezatul globuleţelor în pom, ne-am trezit că pe uşă intră un Moş cu-o barbă albă, cu-o haină roşie şi-un sac plin de jucării. Nu mică ne-a fost uimirea să vedem că Moşul ne ştia numele, vârstele şi rezultatele de la şcoală. După ce i-am recitat poezii şi i-am cântat colinde, Moşul, şi-a desfăcut tolba şi a lăsat să se reverse în mijlocul camerei un munte de jucării şi dulciuri.
Mulţi ani, după acel Crăciun, am trăit cu gândul că Moş Crăciun chiar există, şi până când nu m-am prins eu care e faza cu acest moş nu mi-am întrebat părinţii despre cum au reuşit să pună la cale acel minunat complot fără ca noi să ne dăm seama.
Acela a fost cel mai frumos Crăciun de până acum, despre care îmi voi aduce cu siguranţă aminte întreaga viaţă.
Crăciun de poveste dragii mei, nu pierdeţi din vedere ce este cu adevărat important acum şi nu uitaţi că peste ani cele mai frumoase amintiri vor fi acelea când, fără să ţineţi cont de lumea aceasta fără valori, aţi îmbrăţişat spiritul sărbătorilor de altă dată.