Cred că am ajuns suficient de “mare” încat să renunţ la ideea de “iubire ca-n filme”. La fel cum atunci când eram mic am renunţat la Moş Crăciun, la fel voi renunţa şi acum la această mentalitate care m-a împins pe multe drumuri greşite. Da, ştiu. Nici un Crăciun nu a mai fost la fel după ce am aflat adevărul. Mint! A mai fost unul dar atunci a fost la mijloc o crăciuniţă.
Dar să nu fiu înţeles gresit… cred în continuare in iubirea faţă de familie, prieteni şi alte cele doar ca am renunţat COMPLET la ideea de jumatatea ta. Idee care presupun că mi-a fost băgată în cap (cu forţa – adică fără voia mea) de către Disney – atunci cand eram mic şi prea mult Eminescu pe timpul adolescenţei (într-a doişpea chiar îmi plăcea).
DAR pentru că mereu ajungem să credem în câte ceva fie că este vorba de o icoană sau de o corporatie eu aleg momentan să cred că poate să existe senzaţia de “iubire” cauzată de creşterea nivelului de dopamina din corp. De aici si fluturaşii la stomac şi restul de efecte secundare. În acelasi timp cred că doi oameni (care se plac) pot să construiască o relaţie frumoasă atât timp cât sunt dispuşi să lucreze pentru asta.
Un prieten îmi spunea mereu că dragostea nu este de ajuns (C.A.).
Poate că are dreptate dar adevărul este că nici fără dragoste nu se merită să ai o relaţie prea lungă. Cel puţin eu sunt de părere că decât o relaţie plafonată încă de la început mai bine îmi iau o pisică (and I’m a dog person, damn it!!!) şi să mor singur.
Părerea mea.