Vreau sa plang, nu pentru ca as avea un motiv anume ci pur si simplu tanjesc dupa acea descarcare care doar un plans cu suspine ti-o poate aduce.
Poate ca asta e doar un al motiv pentru care unii sa ma faca “defect”, “nebun”, “ciudat” si desigur “stricat” dar pot macar sa incerc sa ma explic.
Cand eram doar un chistoc aveam eu momentele mele (2-3/an) cand simteam ca imi vine sa plang, fara motiv. Imi amintesc ca mergeam la mama si ii spuneam: “Mama…imi vine sa plang”. Nici nu termina mama bine de zis “plangi” ca prima lacrima imi si strabatea obrazul. Nu plangeam mult, poate 5 minute dar apoi ma simteam mult mai bine si cu siguranta dormeam mult mai linistit.
Nu stiu exact din ce motiv dar in ultimele luni mi-a tot venit sa plang, fara motiv. Poate nu am reusit pentru ca nu e mama aici sa isi dea acordul, poate pentru ca de mic am fost nevoit sa strang din dinti destul de des – poate ca asta m-a calit; dar mai este o varianta:
Este posibil sa fii plans prea mult deja si sa nu mai am de unde?
Si oricat ma chinui nu pot sa imi imaginez ceva ce m-ar putea face sa plang…Ei bine poate o lovitura stravana la oua dar nu sunt dornic sa incerc asa ceva. Inteleg idea de “masuri disperate”. Dar asa ceva e ridicol.