Ce ciudat, m-am trezit după câteva săptămâni cu dorinţa de a scrie pe blog. În ultima vremea această dorinţă mă trecuse cu vederea şi sincer vă spun că-mi băgase frica-n oase.
Cum să-mi petrec zilele fără să scriu pe blog?, fără să particip la această bălăcăreală din online, fără să-mi macin neuronii şi fără să simt emoţia pe care mi-o oferă publicarea unui articol.
A fost ca şi cum aş fi renunţat la o parte din mine.
Mi-am bătut capul cu următoarea întrebare: ce să scriu pe blog pentru a fi bine, adică pentru a nu fi rău şi pentru a fi pe placul tuturor sau cel puţin pe placul celor care gândesc ca mine?
Grea întrebare, atât de grea încât m-a frământat ceva timp, mai exact 48 de zile, până să-i dau de cap, dar i-am dat, răspunsul s-a aflat în interiorul meu în tot acest timp.
Scrie frate, cum spunea un renumit blogger mioritic, atâta timp cât ai un blog umple-l cu tot ce-ţi trece prin cap, cu experienţe de viaţă, cu păreri, visuri şi dezamăgiri, fără a da sfaturi însă.
Aici e cheia succesului sau a eşecului, când te apuci de dat sfaturi pe care nu le-ai testat pe propria-ţi piele, e ca şi cum ai fi preot şi ai ţine o predică la sfârşitul slujbei de duminică.
Gata, ştiu ce să fac, până la urmă e un blog personal, al cărui menire este aceea de a pune pe net întâmplările şi experienţele lui Pavel Ionuţ, adică ale mele.
Ce bine mă simt, e ca şi cum m-aş fi îndrăgostit din nou, simt ceva ce-mi frământă stomacul, ce-mi umple inima cu bucurie şi mă face să mă simt de parcă aş zbura, ştiu ce este, este fiorul pe care mi-l oferă publicarea acestui articol.
Până data viitoare, care sper să fie mâine, să fiţi iubiţi şi fără frică, vă salut